Ca să nu fie nici o neînțelegere: Dumnezeul nostru este un Tată iubitor și delicat. Plânsul își are vremea lui, și este o vreme pentru a da frâu liber fricii noastre. Și chiar acum mulți din Trupul lui Hristos sunt copleșiți de temeri legate de viitor, temeri despre cum vor reuși să treacă prin situații grele.
Ca pastor de mulți ani, nu am luat această problemă în mod ușuratic. De multe ori m-am rugat, „Doamne, ceri Tu ca poporul Tău să se bucure când sunt șomeri și îți pierd casele? Ei se află în deznădejde pentru că suferă. Nu simt că pot să cânte. Nu poți să fii mai indulgent cu ei?”
Pretutindeni în Evanghelii vedem pe Domnul mustrându-i pe ucenici pentru necredința lor, spunând, „Unde vă este credința?”(Luca 8:25). Aceasta este o scenă pe care o vedem derulându-se iar și iar. Și în Vechiul Testament, cu mult timp în urmă la Marea Roșie când copii lui Israel se îndoiau de conducătorul lor, eu cred că Domnul nu mustra pe Moise când l-a întrebat: „De ce strigi către Mine?” ( vezi Exod 14:15). De fapt, Dumnezeu nu a privit cu plăcere la insultele poporului. Ei au insinuat că Domnul urma să îi lase să fie distruși de dușman. Și Domnul a fost ofensat de acuzațiile lor.
Atunci când suntem răniți noi trebuie să strigăm către Domnul. Când o anume situație ne produce mare durere sufletească, noi trebuie să ne rugăm, „Doamne, ajutor!” Noi trebuie să Îi aducem toată suferința și toată deznădejdea, pentru că El dorește să ne asculte. Apoi, după ce ne vărsăm inima înaintea Lui, El vrea ca să ne ridicăm în credință, să ne înfruntăm încercarea, și să proclamăm: „Eu nu pot face nimic prin propria mea putere. Dumnezeu este tăria mea. De aceea, nu mă voi teme. Eu voi sta liniștit și voi vedea izbăvirea Domnului” (Exod 14:13).