Uneori, David a suferit foarte mult sub instrumentele de modelare ale Domnului. Îi era teamă că Domnul îl părăsise complet din pricina păcatului său, un gând pe care nu-l putea suporta, și el a i-a cerut Domnului: „Să nu mai dea valurile peste mine, să nu mă înghită adâncul şi să nu se închidă groapa peste mine!” (Psalmul 69:15) El spunea: „Doamne, te rog nu mă lăsa să cad atât de jos, încât să nu mă mai pot ridica!”
În disperarea lui David, rugăciunea lui a devenit una intensă. Am citit de mai multe ori locurile unde el a strigat la Dumnezeu cu durere: „Din fundul adâncului, Te chem, Doamne! Doamne, ascultă-mi glasul!” (Psalmul 130:1-2)
Pentru mulți credincioși, alunecarea spre adânc înseamnă sfârșitul. Ei devin atât de copleșiți de eșecurile lor, dezvoltă un sentiment de nevrednicie și, de-a lungul timpului, se simt departe de orice ajutor. Isaia a scris despre astfel de credincioși: „Nenorocito, bătuto de furtună şi nemângâiato!” (Isaia 54:11)
Unii devin în cele din urmă supărați pe Dumnezeu pentru că nu cred că El se mișcă destul de repede. „Doamne, unde erai când aveam nevoie de Tine? Am strigat la Tine, dar nu ai răspuns. M-am săturat să aștept fără să văd nici o schimbare.” Mulți dintre acești credincioși renunță pur și simplu la a mai încerca și sunt învinşi de păcatele lor. Alții ajug într-o ceață de apatie spirituală, convinși că lui Dumnezeu nu Îi mai pasă de ei: „M-a părăsit Domnul şi m-a uitat Domnul!” (Isaia 49:14)
David a fost ridicat din adâncuri amintindu-şi de natura iertătoare a lui Dumnezeu. După tot plânsul lui înaintea Domnului, David a ajuns să mărturisească: „Dar la Tine este iertare,
ca să fii de temut.” (Psalmul 130:4) Duhul Sfânt a început să-i inunde duhul cu amintiri ale îndurărilor lui Dumnezeu și a naturii iertătoare a Tatălui.
Mersul în frica de Domnul ne face capabili să spunem: „Știu că Tatăl Meu mă iubește și nu mă va abandona niciodată. El este întotdeauna gata să mă ierte ori de câte ori Îl chem.”