„Şi fără credinţă este cu neputinţă să fim plăcuţi Lui! Căci cine se apropie de Dumnezeu trebuie să creadă că El este şi că răsplăteşte pe cei ce-L caută” (Evrei 11:6).
Cu toții dorim să revendicăm pentru noi înșine promisiunile lui Dumnezeu, nu doar pentru mângâierea și binecuvântarea noastră ci și pentru a-I face Lui pe plac. Dorim o credință care aduce glorie Lui, cu toate acestea sunt momente când mulți dintre noi ne chinuim din greu să prindem o așa credință.
De multe ori ne tulburăm când rugăciunile noastre nu primesc răspuns și începem să punem la îndoială credința noastră, întrebându-ne: „Oare este încrederea mea în Domnul prea slabă? Sunt eu încet la a mă încrede? Este vreo rădăcină rea de necredință înfiptă în vreun loc din inima mea?”
Noi încercăm așa din răsputeri să credem, chinuindu-ne atât de tare să îi plăcem Domnului cu o credință autentică, încât ne zădărnicim propria credință prin judecată. Acum, după mulți ani în slujba lui Dumnezeu vreau să vă spun ce a devenit pentru mine credința adevărată:
- Înseamnă a mă ține strâns de promisiunile lui Dumnezeu când nu există nici o dovadă vizibilă că promisiunile Lui se împlinesc.
- Înseamnă a mă încrede în Duhul Sfânt că îmi va ține sufletul în pace, fiind convins că Dumnezeu lucrează toate lucrurile pentru binele meu.
- Înseamnă a mă odihni în această declarație a lui Pavel: „ştim că toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu, şi anume spre binele celor ce sunt chemaţi după planul Său.” (Romani 8:28)