Cei mai mulți creștini sunt familiarizați cu acest verset: ”Căci n-avem un Mare Preot care să n-aibă milă de slăbiciunile noastre, ci unul care în toate lucrurile a fost ispitit ca şi noi, dar fără păcat.” (Evrei 4:15) Vedem aici că Marele nostru Preot, Isus, simte suferințele noastre împreună cu noi. Cu alte cuvinte, Domnul este atins de orice durere, confuzie și disperare pe care noi o simțim. Nu există nicio experiență de-a noastră cu care El să nu fi simțit alături de noi într-un fel sau altul.
Pentru că avem un astfel de Mare Preot, suntem instruiți: ”Să ne apropiem dar cu deplină încredere de scaunul harului ca să căpătăm îndurare şi să găsim har, pentru ca să fim ajutaţi la vreme de nevoie.” (4:16) Ni se spune: ”Mântuitorul vostru știe exact prin ce treceți și El știe cum să vă dea har la vreme de nevoie.”
Am auzit majoritatea definițiilor teologice ale harului: favoarea nemeritată; bunătatea lui Dumnezeu; iubirea lui specială. Dar când vin încercările, avem de ales cum vom reacționa. În cartea lui Iov, vedem că soția lui Iov a devenit plină de amărăciune la tragedia inexplicabilă pe care o sufereau. Ea L-a învinuit pe Dumnezeu și l-a îndemnat pe Iov: ”Bleastămă dar pe Dumnezeu și mori!” (Iov 2:9) Ea spunea, în esență, ”De ce ar îngădui Domnul o asemenea tragedie de neînchipuit peste această familie evlavioasă?”
Dar chiar și în marea sa durere și suferință, acest om evlavios a declarat: ”Da, mă va ucide: n-am nimic de nădăjduit; dar îmi voi apăra purtarea în faţa Lui.” (Iov 13:15)
Iov spune: ”Nu contează dacă aceste bube mă vor duce la mormânt, niciodată nu voi renunța la încrederea mea că El știe ce face. Chiar dacă nu înțeleg nimic din aceasta, știu că Dumnezeu are un scop etern.”
Preaiubiților, suferințele voastre prezente produc ceva prețios în viața voastră, pe măsură ce vă transformați într-o persoană care răspândește harul în jurul ei.