"Ba încă ne spunea gândul că trebuie să murim; pentru ca să ne punem încrederea nu în noi înşine, ci în Dumnezeu care învie morţii." (2 Corinteni 1: 9) Apostolul Pavel a scris acele cuvinte când a atins fundul prăpastiei. El spunea, în esență, că "Domnul m-a adus în situaţia în care orice ajutor omenesc este inutil. Era un loc atât de deznădăjduit că numai Dumnezeul care deţinea puterea de a învia mai putea să mă salveze!"
Dumnezeu îngăduie uneori să ajungi la capătul frânghiei tale, în suferință profundă, ca să pierzi toată încrederea în propria-ţi capacitate de a te salva. Ce loc minunat în care să te aflii - la sfârșitul frânghiei tale. Dar nu sună atât de minunat, nu-i așa? Mai ales într-o cultură care a hrănit cu lingura conceptul de auto-suficiență. Avem nenumărate volume despre cum să tratăm necazurile, singurătatea, tristețea, ispita. Dar totul se concentrează pe firea noastră, pe capacitatea noastră de a ne elibera de dificultățile noastre.
Preaiubitule, de câte ori ai încercat să-ți rezolvi singuri problemele? Poate că ai fost acaparat de ispite care te-au copleșit până în punctul în care ai strigat: "Doamne, știi că Te iubesc cu toată inima, dar sunt foarte ispitit. Eu disprețuiesc asta, Doamne. Chiar nu mai înțeleg!”
Am învățat o lecție prețioasă prin toate încercările mele: am găsit calea de scăpare! "Nu v-a ajuns nicio ispită care să nu fi fost potrivită cu puterea omenească. Şi Dumnezeu, care este credincios, nu va îngădui să fiţi ispitiţi peste puterile voastre; ci, împreună cu ispita, a pregătit şi mijlocul să ieşiţi din ea, ca s-o puteţi răbda."(1 Corinteni 10:13)
Care este această cale de scăpare? O găsiţi abia la sfârșitul puterii voastre și îşi are originea numai în Dumnezeu. Ea spune: "Nu mai am încredere în mine. Doamne, arunc toate grijile mele asupra Ta și am încredere în Tine în totalitate. Știu că vei pune capăt suferinței mele la timpul Tău și în felul Tău!“