Scriptura atestă faptul că în toată lumea există o foame după harul autentic al lui Hristos. Luca scrie că, atunci când Isus a rostit Predica de pe Munte, mii de oameni „veniseră...să-L asculte şi să fie vindecaţi de bolile lor” (Luca 6:17). Această mulțime a venit pentru că auzise despre un bărbat plin de har care putea să-i vindece.
„O mare mulţime de oameni, care veniseră din toată Iudeea, din Ierusalim şi de pe lângă marea Tirului şi a Sidonului” (6:17). Aceste mulțimi îndurerate nu au străbătut acele distanțe pentru că și-ar fi dorit să audă un predicator care să-i îndemne să se străduiască mai mult. Ei erau deja doborâți de descurajare, boală și disperare, în urma eforturilor lor de a rămâne evlavioși. Mulți erau probabil marginalizați, dați la o parte din cauza condiției lor de ruină. Oricum ar fi, ținerea legii nu le-a adus viață.
Conform relatării lui Luca, după acele vindecări, Isus a început imediat să prezinte Fericirile: „Atunci Isus Şi-a ridicat ochii spre ucenicii Săi şi a zis: „Ferice de voi care sunteţi săraci, pentru că Împărăţia lui Dumnezeu este a voastră! Ferice de voi care sunteţi flămânzi acum, pentru că voi veţi fi săturaţi! Ferice de voi care plângeţi acum, pentru că voi veţi râde!” (6:20-21) În celelalte relatări ale Evangheliei sunt incluse binecuvântări adiționale: cei smeriți vor moșteni pământul, cei cu inima curată vor vedea pe Dumnezeu, cei milostivi vor avea parte de milă.
Isus s-a uitat la mulțime și a văzut că aceștia erau deja săraci în duh, drept urmare ce a făcut? El a rostit binecuvântări! Asemenea Tatălui, care a spus să fie creație în pustiul acoperit de întuneric, Isus a rostit binecuvântări divine asupra păcătoșilor devastați, asupra oamenilor demoralizați.
Mulți creștini cred că harul lui Dumnezeu este ceva prea bun ca să fie adevărat, de aceea ei vor să păstreze simțământul oferit de propriile lor fapte. Însă viața cea nouă care ne-a fost dăruită - însăși viața lui Hristos – a produs învierea în noi ca să-L putem sluji în libertate, pace și bucurie.